17/07/2026
N-am mai scris de mult. M-am simțit pierdută și fără sens. Când mă simt fără sens evit să scriu, fiindcă mi-e frică de ce ar putea ieși din mine.
La sfârșitul lui mai am făcut vernisaj la expoziția despre copacii mei interiori. Și am închis businessul, pentru că nu mai mergea deloc. De obicei, când fac reducerea de ziua mea pot să stau liniștită în luna mai și dau petreceri, pentru că am bani de chirie și de salarii. Anul ăsta de ziua mea nu am vândut nici cât să acopăr chiria. Știu că e prost la toată lumea. Tocmai de aceea m-am decis să închid. Am plâns cu fetele la bucătărie că nu mai văd nici o cale de ieșire. Le-am trimis să-și caute de lucru în altă parte. Am împachetat atelierul și l-am mutat la Alma, care e plasa mea de siguranță, locul în care mă duc când nu mai am unde să mă duc. Le-am zis fetelor să mai vină la Alma, printre interviuri de job și probe de job, să mai coasă ce se mai poate din materialele rămase de anul trecut, că bani de materiale pentru produsele aflate la vânzare nu aveam. Am amânat să-i spun proprietăresei că mă mut, mi-a fost frică să nu îmi pună sechestru pe bunuri în contul chiriei restante. Am defrișat acasă în curtea din față, ca să mutăm rulota afară din garaj și în locul ei să punem lucrurile de la București.
Apoi am împletit copacii pentru expoziție. M-au ajutat soră-mea Ileana și iubitul ei, Bogdan, și Anca, maică-mea vitregă, care n-a fost vitregă decât o dată în cei 40 de ani de când o cunosc. Mama era la Târgu-Mureș la aniversarea de 90 de ani a mătușii mele Amalia. Într-o seară, când eram în bucătărie la împletit copaci, a sunat mama și am pus-o pe speaker. Și, fără să o pregătesc, am invitat-o să vorbească cu Anca. Ele două nu au mai vorbit de 30 de ani, de când s-a dus mama la ei acasă să-l confrunte pe tata că s-a dat la mine și Anca a crezut că mama se referea la pornirile lui violente față de toate femeile și nu înțelegea ce este așa grav, fiindcă era obișnuită cu asta. Mama avea o problemă cu tata, nu și-a bătut capul să-i explice Ancăi. Și nici eu, rămasă la bucătărie cu Anca și surorile mele, nu am putut să-i explic. Și ne-explicat a rămas până în ziua de azi. Între timp, tata a murit de zece ani și în absența lui este posibil pentru mine să mă văd cu ele, ca o familie, ignorând cât pot eu de mult că ne leagă un rău. Solidaritatea noastră ignoră acest rău. Ba chiar, de ziua Ilenei, am râs în bucătăria lor în care îmi jurasem că nu mai calc în veci, despre câte neveste a avut tata, m-au întrebat pe mine că relația mea cu el e cea mai veche, și despre faptul că a încercat să mă combine cu cel mai bun prieten al lui, cu care ulterior s-a combinat Anca, după ce tata a divorțat de ea. “Simțea el ceva, a încercat să-și apere proprietatea.” Glume senine, ca și cm tata ar fi fost vreun nevinovat.
Și în mijlocul acestei degringolade emoționale, în ziua cu vernisajul eu am făcut tensiune 210/120. Am crezut că nu-l mai apuc. Am crezut că vor veni musafirii și mă vor găsi moartă. M-am gândit că ar putea fi un final frumos și potrivit. Nu am chemat salvarea. Nu am putut să-mi iau problema în serios. Pentru că în același timp mi se părea că ar fi absurd. Nu am apucat să pun toate cuvintele pe pereți. Îi dictam Ancăi și ea bătea textele pe mașina de etichete și mă întreba: “Asta ce înseamnă?” Și eu îi explicam și uneori era de acord și alteori nu, iar eu mă gândeam, “Asta e pregătire pentru când vor veni vizitatorii la expoziție, ca să știu cm să le răspund.” Dar Anca a rămas singura căreia i-am explicat ceva, nimeni n-a mai întrebat apoi nimic. Au fost sute de oameni în showroom între timp, și poate 7 sau 8 au plâns, dar fără întrebări.
La o săptămână după vernisaj a fost ziua Ilenei și a doua zi am făcut din nou tensiune 220/120. Am luat Captopril. După 2 ore a crescut iar. Am luat din nou Captopril. Iar a crescut după 2 ore. A treia oară am luat și Captopril și am chemat și salvarea. Mama se întorsese de la Târgu-Mureș, Baby era la buftea. Am chemat-o pe vecina Irina să stea cu mine, a chemat ea salvarea, Baby și mama erau pe drum spre mine, a venit și Victor, el era cel mai aproape. Și a fost un fel de petrecere în așteptarea salvării, glumele pe care le fac oamenii la priveghi de obicei, ca să se detensioneze și să nu le mai fie teamă că moartea este ceva de care nu scapă nimeni și că o să le vină rândul tuturor. Când a venit salvarea, după 2 ore jumătate, nu mai aveam tensiune, că mai luasem încă o dată Captopril, și eram toți pierduți dar veseli, de parcă am fi fost abțiguiți.
Doctorul de pe salvare mi-a zis să mă duc la cardiolog, că o tensiune care rezistă la Captopril este o tensiune veche. Și că am gastrită de la cafea și țigări pe stomacul gol. Mi-a dat și niște rețete, una pentru gastrită și una pentru tensiune. Baby venise cu motorul, așa că m-am dus acasă la Buftea singură, cu un Bolt.
Era foarte cald și am dat vina pe căldură, și pe stressul închiderii business-ului, și pe stresul de a rămâne cu chirii și cu salarii restante, pentru care nu aveam soluție. Și pe stresul de a renunța la casa asta de care sunt îndrăgostită și în care mă vedeam îmbătrânind. Toate la un loc. Fiindcă nu am tensiune tot timpul. Am tensiune doar când sunt foarte stresată. Și acum eram extrem de stresată. Baby a zis că-mi dă bani să plătesc datoriile, dar să închid și să stau acasă și să scriu. Să am grijă de mine, să nu mă mai stresez. Părea cel mai logic plan.
Și a doua zi după ce am plătit datoriile cu bani de la Baby, a venit un email de la Kierra, account managerul meu de anul trecut de la Wolf and Badger, care și-a dat demisia de acolo când au schimbat condițiile comerciale de am ajuns să încasez 20% din ce vând și să vând de 3 ori mai puțin în același timp. Da, 20% partea mea, 80% partea lor. Și sunt încă pe platformă, din lipsă de alternativă.
Mi s-a părut straniu să-mi scrie Kierra. Nu ne-am înțeles foarte bine. Pe final mai ales, îmi ocolea întrebările despre cm își imaginează ei, Wolf and Badger, că ar mai putea fi profitabil pentru designeri care produc local, sustenabil (și sustenabilitatea este valoarea numărul 1 a acestei platforme), să mai facă profit. Și ea îmi propunea să plătesc un pachet de promovare de 7500 euro lunar, ca să vând volume. Nu, nu ne-am înțeles, deci nu am tresărit cu bucurie la vederea numelui ei în inbox. Dar am fost curioasă. Așa că am citit mailul. Și mailul spunea că se bucură să se reconecteze cu mine și ea acum lucrează la o agenție care sprijină brandurile să intre și să vândă pe diverse platforme și marketplace-uri mari, mai mari decât Wolf and Badger. Mi-am sunat toată familia și toți prietenii, am forwardat mailul către 7 oameni, să-l citească și ei, să-mi spună dacă am înțeles corect. Să-mi spună dacă cu adevărat Universul mă trimitea înapoi în business după ce închisesem tot și mutasem tot și nu mai era nimic funcțional.
Înțelesesem corect ce scria în email, așa că am programat un call cu Kierra. În call mi-a explicat cm și de ce a plecat de la Wolf and Badger. Și mi-a prezentat condițiile comerciale, mult diferite și mult mai blânde decât la Wolf and Badger. Mi le-a prezentat în contrast cu Wolf and Badger. Am descoperit în discuția cu ea și costuri de care nu eram conștientă la Wolf and Badger, cm ar fi faptul că își opresc comisionul și din retururi. Nu-mi venea să cred că se întâmplă asta, din o mie de motive. Totul minunat, mai puțin un mic obstacol, că trebuie să le trimit stocuri de 600 de bucăți în America, și că stocul ăla nu e ce resturi mai am eu, că am de 3 ori 600 de bucăți, ci ce aleg platformele, câte 20 de bucăți din fiecare model. N-am făcut 20 de bucăți stoc inițial la nici un produs, în viața mea. 15 a fost maxim, câte 3 bucăți pe mărime.
M-am dus acasă la Baby cu maxim entuziasm.
“Îmi trebuie 15000 euro ca să fac stocul pentru America.”
“Nici vorbă.”
“Cum adică, avem șansa să-și revină brandul, să fac și eu niște bani în sfârșit, că de 2 ani mă târăsc aproape în comă.”
“Nu.”
“Ce nu?”
“De unde știi că te plătesc?”
“Ce?”
“De unde știi că nu e țeapă?”
“Ce?”
“De unde știi?”
“I-am verificat.” Era adevărat.
“Și dacă nu se vând?”
“Pe Wolf and Badger am vândut în primele 6 luni mai mult, și acum vorbim de 3 platforme mai mari.”
“Dar acum nu mai vinzi bine pe Wolf and Badger.”
“Dar sunt 3 platforme”
“Dar dacă nu se vând? Sau dacă începe războiul? Sau dacă dă faliment agenția? Tu ai bani blocați în stocuri deja și vrei să faci alte stocuri?”
“Da, vreau.”
“Eu nu îmi risc banii pe asta, i-am muncit, nu sunt căzuți din cer.”
”Facem linie de credit?”
“E același lucru, dar mai rău, plătim și dobândă.”
“Împrumut?”
“De la cine să împrumuți?”
“De la prietenii noștri.”
“E același lucru, dacă nu merge tot eu trebuie să-i dau înapoi, de rușine.” Avea dreptate.
“Dar dacă îi fac?”
“Cum îi faci?
“Nu știu. Dar dacă îi fac, ești de acord să încercăm și asta? Asta nu am mai încercat niciodată, mă rog, am încercat cu Fashion Days, și în primul an a fost foarte bine. Contribuția mea la construcția casei a venit din Fashion Days.”
“Cât a mers bine? Un an?”
“Da, dar dacă merge bine un an mai cumpărăm o garsonieră din care să mâncăm la bătrânețe.”
A izbucnit în râs. “Cumpărăm o pluă.”
“Dacă felul în care finanțez asta nu te implică în nici un fel ești de acord să încerc?”
“Vinde stocurile pe care le ai și fă stocuri de America din ele.”
“Aha. Stocurile astea care nu se vând. Cum să vând când nu se vinde? De asta am închis, nu?” “Nu știu. Dar nu văd ce altă soluție ai. Maică-ta are 71 de ani, nu-i mai dau credit la bancă.” Da, mă gândisem la asta. “Vinde ce ai, pune bani de-o parte și fă America din ei după ce îmi plătești mie înapoi ce ți-am dat ca să închizi.”
Și apoi a plecat să se plimbe cu motorul o săptămână.
Și eu am rămas cu această dilemă
Dacă mă uit la stocul ăsta pe care îl am, de 2000 de bucăți, ca la un asset nu ca la o problemă, ce pot să fac? Dacă pe România nu mai merg vânzările?!? Pot să le vând la preț de producție. Să-mi iau gândul că asta ar mai fi o marfă valoroasă. Sunt doar bani blocați pe care am nevoie să îi deblochez. That’s all. Las mândria la o parte și le vând la preț de producție. 100 lei bluzele, 150 lei fustele, 200 lei rochiile. Mă rog, pe acolo, că unele bluze au cost de producție 150, unele fuste au cost 200 și unele rochii au cost 300. Și mai e tva-ul. Și mai sunt și taxele. Dar pe acolo. Sau pornind de acolo. Oare? N-am decât să încerc. Ce mai poate să se întâmple? Deja am închis. Nu mai am altceva de pierdut.
Și am făcut fix asta. Am chemat clientele la showroom, să cumpere haine la prețuri de producție. Și au venit. Și apoi am pus și pe site această reducere imensă, cu codul lichidare. Și s-a cumpărat. Dar pentru că au fost în același timp, pe site s-au comandat haine pe care nu le mai aveam pentru că le vândusem în showroom. De 10 ani mă încăpățânez să nu cumpăr un sistem de ținut stocul în care să scad ce vând din showroom din stocul de online. Mi s-a părut prea scump. De 10 ani mi se pare prea scump. Bine, Bianca. Acum aveam comenzi pentru produse care nu mai existau. Ce puteam să fac? Am chemat croitoresele înapoi, noroc că nici una nu se decisese încă să lucreze în altă parte, deși amândouă aveau oferte. Și am mutat atelierul înapoi în Corneliu Botez. Everything back in place. Nu ca și cm n-am fi plecat niciodată, pentru că e mult mai haos decât a fost vreodată, din cauza comenzilor nu am apucat să despachetăm și despachetăm doar ce ne trebuie, când ne trebuie, în grabă și fără nici o logică. O să treacă, dar nu știu când.
Când i-am zis lui Baby că am mutat totul înapoi în ziua când trebuia să vină acasă din excursie, a fost atât de șocat că nu a putut spune decât: “Eu nu mai vin acasă.”
“Niciodată?”, l-am întrebat eu. Și el a tăcut mult și apoi mi-a închis. Au trecut 2 săptămâni de atunci și încă nu e pregătit să vorbim despre asta, s-a întors acasă, dar mă ignoră cât poate el de mult. Mi-a mârâit într-o dimineață printre dinți, când l-am rugat să-mi plătească o factură de 3200 lei la materiale (din banii mei, dar am nevoie de el să îmi păzească banii ca să nu fac tâmpenii): “O să mă bagi în spital” Nu vreau. Aș vrea să fie bine. Dar adevărul este că de o lună vând și produse noi la preț de outlet, fără profit, doar ca să păstrez posibilitatea de a merge înainte. Către contractul cu America. Ăsta e adevărul.
“Dar faci și tu un profit acolo?, m-a întrebat Baby din senin, ca și cm mi-ar auzi gândurile, fiindcă refuză în continuare să vorbim despre această nebunie.
“Nu prea.”
“Dar nu ai putea să umbli la ceva, la material, la producție, ca să îți iasă și ție ceva și să vinzi așa tot timpul?”
Și așa mi-a venit ideea, nu știu dacă e genială. O să aflăm. Mi-a venit ideea de a scoate din brandul bianca popp produsele eficiente la aceste prețuri și de a face un sub-brand cu ele, un sub-brand care să poate face și produse noi la aceste prețuri minuscule fără să vândă în pierdere. Și când m-am uitat pe listă, cele 10 modele financiar sustenabile la aceste prețuri sunt chiar best seller-ele de România. Fix alea. Cele mai simple, cu cel mai puțin material și cea mai puțină manoperă. Și acum implementez asta. Am produs niște haine noi, cu stoc, din aceste modele în materiale noi. Și, pentru că săptămâna asta trebuie să dau salariile, m-am gândit să mai fac o vânzare la showroom cu ele. Și cu celelalte, cu cele vechi. Evident. Scopul este să destocăm, ca să putem face contractul cu America.
Acum am și site nou, funcțional. Un site care trimite și mailuri de confirmare. Un site pe care merge plata cu cardul 95,7% din timp. Un site care seamănă cu cel vechi, dar e nou nouț. Fiindcă e nou nouț trebuie să-și facă clientele cont nou pe el. Care va funcționa. La care să poată să-și schimbe parola când o uită. Sper. La are să funcționeze mailul de retur. Un site bun, care trebuia făcut de multă vreme, dar pe care nu l-am făcut fiindcă nu mai avea sens, fiindcă eu (tot) închideam. Și, după ce în sfârșit am închis, iată că l-am făcut ca să deschid din nou. (Da, e ceva în neregulă cu mine. Dar și Universul îmi joacă feste. 50/50. Jumate de la mine și jumate de la Univers.)
I-am zis BPOPP. Adică să mai fie și alte femei ca mine. Că e imposibil să te plictisești în universul meu.
bpopp.ro, pentru femei care nu se plictisesc nici dacă vor.
Și în shorwoom, iar și din nou, vineri 16-19, sâmbătă 12-18. duminică 12-18.
Și noi și vechi, și aceleași și altele.
